Familie

Viața de familie

De obicei, în majoritatea societăților, rolul femeii în interiorul familiei este încă legat de treburile casnice, creșterea copiilor și îngrijirea de educația acestora. Este un rol tradițional care este încă susținut în majoritatea comunităților rurale și în unele orașe mai mici. Acest lucru generează dezechilibru, între femei și bărbați, în asumarea de roluri în cadrul familiei și, de cele mai multe ori, femeile sunt împiedicate să-și găsească locuri de muncă și să aibă o carieră. De asemenea, ele devin dependente de furnizorul lor de venit (în general soț sau tată) și nu pot lua decizii în chestiuni legate de modul în care banii sunt cheltuiți în interiorul familiei. În unele comunități locale, în special comunitățile de etnie romă, rolul femeilor este predeterminat în interiorul familiei și în multe cazuri educația pentru fete este oprită la o vârstă fragedă datorită căsătoriei timpurii. De asemenea, datorită măsurilor precare de protecție socială din partea statului, femeile trebuie să rămână în majoritatea timpului acasă pentru a se îngriji de membrii vârstnici sau bolnavi ai familiei, împiedicându-le astfel să aibă o viață socială funcțională, ceea ce creează dificultăți în echilibrarea vieții de familie și  a statutului lor profesional.

Distribuția echitabilă a îndatoririlor casnice (de exemplu spălatul, gătitul, curățenia) este predominantă în rândul familiilor urbane, cu venituri mari și educație superioară, în timp ce, în general, în restul cazurilor, femeile sunt responsabile de toate aceste aspecte. Chiar și atunci când nu se află într-o relație, bărbații adesea nu-și îndeplinesc singuri sarcinile gospodărești, mamele lor având grijă de ele.

O sugestie despre originea acestui fenomen este aceea că, anterior, când societățile erau în mare parte agricole, repartizarea sarcinilor gospodărești era mai bine împărțită între bărbat și femeie, bărbatul luând sarcini mai "grele" (de ex. lucratul pământului, tăiatul lemnelor, transportul obiectelor grele), în timp ce femeile îndeplineau sarcinile gospodăriei. Cu toate acestea, în timp ce în societățile industriale cea mai mare parte a muncii efectuate în mod obișnuit de către bărbați nu mai este necesară, sarcinile femeilor au rămas aproape la fel și nu s-a mai produs nici o redistribuire între timp. În ceea ce privește sarcinile specifice gospodăriei, doar "efectuarea reparațiilor necesare" este încă prezentă în zilele noastre.

În ceea ce privește luarea deciziilor, putem observa, de asemenea, o diferență între rolul femeilor și al bărbaților în acest domeniu, cu variații de la mediul urban la cel rural și, de asemenea, în funcție de educația membrilor familiei. Un proces mai democratic de luare a deciziilor apare mai ales în familiile cu un nivel înalt de educație sau cu venituri mari.

În ceea ce privește luarea deciziilor, există trei modele tipice care pot fi observate:

1. Un proces echilibrat de luare a deciziilor, în care deciziile privind modul în care sunt cheltuiți banii, îngrijirea copiilor și educația lor, modul de petrecere a timpului etc. sunt luate în mod democratic de ambii parteneri;
2. Un model matriarhal moderat, în care femeile își iau propriile decizii privind cheltuirea banilor pentru nevoile zilnice, îngrijirea copiilor și educația lor, în timp ce celălalt partener este implicat în mod particular în cheltuirea banilor pentru investiții majore, petrecerea timpului liber și luarea deciziilor în legătură cu viața profesională;
3. Un model patriarhal (mai predominant în mediul rural), în care bărbatul ia decizii care privesc aspectul financiar al familiei: investiții și cheltuieli zilnice, inclusiv decizii privind educația copiilor și viața profesională, în timp ce pentru activitățile de agrement se consultă cu partenerii lor.

Din punct de vedere istoric, originea acestui fapt provine din diferențele fizice dintre bărbat și femeie, schimbările din trecut în societate și credințele religioase. Cea mai simplă explicație pentru acest lucru este că, de obicei, femeile au putere fizică mai mică și de-a lungul veacurilor a fost/este considerat natural ca "cel mai mic să-l slujească pe cel mai mare" (adică femeile "mai slabe" ar trebui să "slujească" bărbații "mai puternici".

Religia a avut și ea rolul său în perpetuarea acestui lucru. În iudaism, creștinism și islam, Geneza este marcată de crearea Evei din coasta lui Adam (care a fost interpretată ca femeia făcând parte din bărbat) și de "păcatul originar" (care a fost "cauzat" de Eva, fapt care duce la blamarea tuturor femeilor). Pe baza acestora, fiecare dintre religii a dat diferite interpretări ale relațiilor dintre bărbați și femei, dar în majoritatea cazurilor factorul comun este subordonarea femeilor față de bărbați.

În plus, familia este primul loc în care putem observa dezvoltarea și transmiterea stereotipurilor de gen. Prin încorporarea unui număr de așteptări sociale (norme), membrii familiei, cei apropiați sau mai îndepărtați de persoana în cauză, impun anumite idei care, consideră ei, ar trebui respectate.

Numeroase cercetări au subliniat cât de importante sunt experiențele familiale pentru dezvoltarea stereotipurilor legate de gen la copii. Chiar dacă este clar că acele conexiuni părinte-copil și echilibrul dintre mamă și tată afectează în mod direct modul în care copiii percep rolurile și comportamentele fiecărui gen, nu se știe încă cum acești factori influențează dezvoltarea unor scheme mai inconștiente și implicite pentru gen[1]. Primele semne aparente ale diferențierii de gen pot fi urmărite mai mult sau mai puțin pe la vârsta de 3 ani, când copilul începe să aplice o serie de stereotipuri sexuale pentru jucării și activități.[2] În plus, oamenii de știință au argumentat modul în care diferitele stiluri parentale pot influența dezvoltarea stereotipurilor de gen, constatările arată că stilul parental al unui tată este mai important decât cel al unei mame și că, conștientizarea copilului asupra stereotipurilor sexuale de rol depinde de faptul dacă mama și tatăl adoptă comportamente tradiționale de gen sau nu (de exemplu, tații care îndeplinesc sarcinile de uz casnic și de îngrijire a copiilor au copii cu stereotipuri sexuale de rol mai puține)[3].

Având în vedere cât de importantă este influența familiei asupra dezvoltării stereotipurilor de gen, nu putem uita să menționăm partea întunecată a stereotipurilor de gen dezvoltate în cadrul familiilor. Vedem destul de frecvent cum rolurile tradiționale ale bărbaților de a fi furnizorii sursei de venit, iar a femeilor de a fi lucrători casnici, sunt imprimate generațiilor mai tinere prin viața de familie și tradiții. Părinții tind să aloce majoritatea muncii domestice fetelor, iar băieții rareori învață elementele de bază ale gestionării aspectelor casnice sau îngrijirii copilului. Acest tratament inegal are consecințe majore asupra împărțirii resurselor și căutarea unor oportunități de dezvoltare profesională (mai puțini bani pentru educația fetiței și mai puțin timp pentru ca ea să-și îndeplinească potențialul în afara casei).

Stereotipuri în relațiile de cuplu

Deși există puține cercetări statistice pe această temă, există diferite "stereotipuri" sau "mituri" care sunt propagate în cultură, cum ar fi:

a) Bărbații ar trebui să fie experți în ceea ce privește sexul, în timp ce femeile nu ar trebui să aibă prea multă experiență anterioară.

Conform așteptărilor de gen, bărbații ar trebui să fie experți în ceea ce privește sexul, iar femeile ar trebui să aibă mai puțină experiență (sau chiar deloc). Acest stereotip de gen își are rădăcinile în istoria acelor societăți în care au fost aplicate standarde duble iar inocența (virginitatea) femeilor înainte de căsătorie a fost atent păzită și vitală pentru căsătorie.

Stereotipul indică faptul că bărbații ar trebui să suporte povara responsabilității pentru luarea tuturor deciziilor privind contactul sexual: când, unde și ce să facă. Din acest motiv, femeile vor evita să ia inițiativa și să-și exprime nevoile, ducând la relații nesatisfăcătoare. Cu toate acestea, alți bărbați pot percepe rolul "expertului" ca pe o povară grea, deoarece impune întreaga responsabilitate pentru rezultatul raporturilor sexuale și transformă involuntar o relație intimă într-un fel de examinare. Frica de "eșec" poate provoca una dintre cele mai frecvente tulburări sexuale masculine - așa-numita "anxietate de performanță".

b) Femeile sunt mai puțin interesate de sex decât bărbații.

Adesea se consideră că femeile sunt/ar trebui să fie mai puțin interesate de relații sexuale decât bărbații. Ca urmare a acestui stereotip de gen, femeile au fost supuse unor emoții negative, fiind învățate să suprime sau să nege nevoile lor sexuale naturale. În timp ce fenomenul este în scădere, multe femei continuă să experimenteze influența acestor opinii.

Cea mai tipică manifestare a acestui lucru este atunci când o femeie care exprimă nevoi sexuale sau se angajează în relații cu mai mulți parteneri este percepută și apreciată de ceilalți drept "lascivă", "accesibilă" sau chiar "prostituată". În aceeași situație, bărbații care manifestă forme similare de comportament trebuie să fie caracterizați în societate ca "macho" sau "playboy", adesea implicând exaltare, mai degrabă decât umilirea demnității personale.

Acest lucru poate avea, de asemenea, o influență negativă asupra stării de bine a bărbaților. Un bărbat poate să creadă că ar trebui să se străduiască pentru sex, chiar dacă nu are dorința de intimitate sexuală, pentru că acest lucru face parte din rolul său "masculin". O femeie care refuză un bărbat primește respect, în timp ce refuzul primit din partea unui bărbat este perceput ca un eșec. Astfel, o persoană care nu simte entuziasm instantaneu la apariția unei persoane care pare atractivă și/sau accesibilă poate pune la îndoială aptitudinile sale. Conform stereotipului predominant, orice bărbat ar trebui să-și arate imediat dorința într-o situație în care are posibilitatea de a obține satisfacție sexuală. O astfel de idee este umilitoare și reduce oamenii la poziția de mașini insensibile care reacționează instantaneu, indiferent de sentimentele lor.

c) Bărbații ar trebui să fie inițiatorii și femeile ar trebui să demonstreze pasivitate

Ideea stereotipică a bărbaților ca inițiatori ai relațiilor sexuale poate fi problematică pentru ambele sexe. Pentru unii bărbați, necesitatea de a prezenta în mod constant o inițiativă poate fi însoțită de stres, datorită faptului că riscă întotdeauna să fie respinși. Chiar și în relațiile bine stabilite dintre parteneri, bărbatul este de multe ori așteptat să fie partea activă în toate contactele sexuale. Acest lucru poate înlocui, în timp, plăcerea de intimitate cu sentimentul de desfășurare a unei activități care necesită neapărat succes.

Pentru o femeie care se simte obligată să adopte o poziție pasivă, poate fi extrem de dificil să acționeze ca inițiator al actului sexual. Într-o situație în care un bărbat, dintr-un motiv oarecare, nu se grăbește să ia inițiativa, ea va începe mai degrabă să se îngrijoreze de atractivitatea ei decât să-și exprime interesul sexual ca partener. De asemenea, o femeie poate fi îngrijorată de faptul că dacă ea devine inițiatorul relației, ea va șoca, va speria sau va fi respinsă de bărbat. La urma urmei, conform ideilor tradiționale, dacă o femeie invită un bărbat la o întâlnire, ea indică dorința de a "sari direct în pat cu el".

O teorie în spatele cauzelor acestor diferențe de gen se bazează pe capacitățile diferite de reproducere ale bărbaților și femeilor. O femeie poate face sex cu un bărbat, dar pentru ea acest lucru poate duce la purtarea copilului său, care, dacă el pleacă, nu va fi dorit de către un alt bărbat. Între timp, bărbatul poate face sex cu mai multe femei și pentru el, personal, acest lucru nu creează o situație similară. În timp ce contracepția modernă face ca această problemă să fie inexistentă, din punct de vedere mental, problema este încă acolo, perpetuată de diferite norme religioase și culturale.

d) Așteptări sociale (norme) legate de căsătorie

Aceste norme pot acoperi o gamă largă de probleme, de la vârsta potrivită pentru căsătorie (de exemplu, fetele care amână să se căsătorească nu vor găsi, mai târziu, un soț) până la adoptarea sau nu a numelui de familie al soțului după căsătorie, normă actuală în majoritatea țărilor). Conform unei serii de cercetări psihologice, profunzimea acestei norme de schimbare a numelui este de așa natură încât s-a observat că soții ale căror neveste au decis să-și păstreze numele de familie sunt considerați a avea mai puțină putere în relație.[4] Alte norme legate de gen apar atunci când vine vorba de numele copilului, unde, în majoritatea țărilor, legea impune ca unui copil să i se acorde numele de familie al tatălui.

e) Valori culturale și/sau religioase subliniind virginitatea

Controlul reproducerii umane este unul dintre cele mai importante obiective societale, astfel încât idealurile și practicile care fac referire la asta sunt specificate în toate culturile. Reproducerea este parte integrată a definiției noastre despre ceea ce înseamnă să fii bărbat și femeie, astfel încât stereotipurile de gen încorporează o serie de idei despre sexualitate și reproducere. Un exemplu foarte popular de idei-stereotipuri culturale despre sexualitate este păstrarea virginității până la căsătorie. Chiar dacă virginitatea este de obicei solicitată atât de la bărbați cât și de la femei, în majoritatea cazurilor sarcina de a păstra și de a dovedi virginitatea soțului, familiei soțului și anturajului social este atribuită femeilor.

Presiunea socială pusă pe conceptul virginității este atât de intensă și poate avea consecințe diverse în diferite culturi și circumstanțe, de la nuntă în timpul adolescenței până la o rate ridicată a prejudecății și violenței împotriva femeilor care nu respectă norma. În societățile multiculturale occidentale ca și Belgia, această presiune poate fi observată adesea prin fenomenul cererii masive de reconstituire a himenului feminin printr-o procedură chirurgicală specială.[5]

Preferința pentru un fiu

Termenul de preferință a fiului, se referă la preferința pentru fii față de fiice, atunci când vine vorba de crearea și dezvoltarea familială. Preferința fiului se poate manifesta în moduri diferite. Conform unui studiu al Băncii Mondiale, statistic, un făt masculin poate crește posibilitatea creării unei familii prin căsătorie și probabilitatea unei căsnicii de succes. Cu alte cuvinte, am constatat că femeile care la prima sarcină au născut un bebeluș de sex feminin aveau mai multe șanse de a deveni mame singure decât cele care au năcut copii de sex masculin, dar și faptul că familiile cu cel puțin un fiu aveau mai puține șanse de a divorța decât cele cu fiice.[6] O altă constatare foarte interesantă care apare în acest tip de cercetări este aceea că, familiile cu un prim copil de sex feminin sunt de obicei mai mari, indicând că părinții doresc să încerce să aibă un fiu.[7] Este foarte obișnuit să vezi părinți care investesc mai mult în educația și dezvoltarea profesională a unui fiu, văzând rolul fiicei lor ca viitoare soție ca fiind cea mai importantă dezvoltare pentru ea. Într-o oarecare măsură, putem spune că, chiar și în societățile occidentale, familiile tind să vadă că viața unei fiice este un bun care poate fi tranzacționat în viitor.

^[1]                                                    https://www.researchgate.net/profile/Judi_Mesman/publication/257663738_Gender_Stereotypes_in_the_Family_Context_Mothers_Fathers_and_Siblings/links/54c23e910cf256ed5a8c8053.pdf

^[2] Huston, A. (1985). The development of sex-typing: Themes from recent research. Developmental Review, 5, 1-1

^[3] Turner, P. J., & Gervai, J. (1995). A multidimensional study of gender typing in preschool children and their parents: Personality, attitudes, preferences, behavior, and cultural differences. Developmental Psychology, 31, 759–772. doi:10.1037/0012-1649.31.5.759.

^[4] Robnett,R.D., Wertheimer, M., Tenenbaum, H.R. (2018). Does a Woman’s Marital Surname Choice Influence Perceptions of Her Husband? An Analysis Focusing on Gender-Typed Traits and Relationship Power Dynamics. Sex Roles, Vol.79, No. 1-2, pp.59

^[5] https://www.rtl.be/info/regions/bruxelles/interdiction-du-certificat-de-virginite-les-gynecos-plaident-contre-78662.aspx

^[6] http://www.nber.org/papers/w10281.pdf

^[7]  Filmer, Deon and Friedman, Jed and Schady, Norbert, Development, Modernization, and Son Preference in Fertility Decisions (September 1, 2008). World Bank Policy Research Working Paper No. 4716. Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=1267077

Piața muncii

Piața muncii

Lipsa de facilități adecvate de îngrijire a copiilor, precum si măsurile de descurajare fiscală sunt doar doi factori care diminuează participarea femeilor la forța de muncă, incluzându-le pe cele mai calificate. În toate țările lumii, femeile se confruntă cu o "diferență de remunerare între femei și bărbați", în special în sectorul privat, care reflectă diferențele structurale în ceea ce privește vârsta, educația și ocupația. Angajații de sex feminin sunt concentrați în anumite tipuri de locuri de muncă și în industriile cu salarii relativ scăzute. Există, de asemenea, diferențe mari în ceea ce privește salariile la plata cu ora și salariile pentru locuri de muncă cu normă întreagă și jumătate de normă, în care femeile sunt reprezentate prea mult. O parte dintre acestea apar din cauza segregării industriale sau ocupaționale, a mediului de învățământ, a experienței pe piața muncii sau a vechimii, însă acestea singure nu pot explica pe deplin diferențele observate.

Diferitele tipuri de măsuri demonstrează inegalitatea de gen la locul de muncă. În primul rând, rata de ocupare a forței de muncă arată diferența de gen pe piața muncii. Aceasta este reprezentată în multe feluri. De exemplu, în Belgia, rata de ocupare a forței de muncă a femeilor și bărbaților pentru trimestrul al III-lea din 2016 a fost de 62,6%, respectiv de 72,3%. În Kârgâzstan, în anul 2016, 9,5% dintre femei căutau un loc de muncă, comparativ cu 6,2% dintre bărbați. În România, chiar dacă există mai multe femei decât bărbați (51,5% față de 49,5%), în ceea ce privește populația ocupată (persoanele care lucrează, studiază, pensionari etc.), raportul nu reflectă acest lucru, femeile reprezentând doar 43% din populația ocupată, iar bărbații 57%.

În mod obișnuit, rolul femeii în familie este legat de treburile casnice, creșterea copiilor și îngrijirea de educația lor. Este rolul tradițional care este încă susținut în majoritatea comunităților rurale și în unele orașe mai mici. În medie, femeile petrec mai mult timp în a întreprinde activități casnice decât bărbații. Acest lucru generează dezechilibre între femei și bărbați în asumarea de roluri în cadrul familiei și, de cele mai multe ori, femeile sunt împiedicate să-și găsească locuri de muncă și să aibă o carieră. Conform raportului din 2017 privind egalitatea între femei și bărbați din UE, bărbații petrec în medie 39 de ore la muncă pe săptămână, în timp ce femeile petrec 33 de ore de muncă remunerată. Pentru Belgia, programul de lucru săptămânal este de 40 de ore pentru bărbați și de 33 de ore pentru femei. În schimb, femeile se ocupă de munca din gospodărie și îngrijire: femeile care lucrează, petrec 22 de ore pe săptămână în muncă neremunerată, în timp ce bărbații mai puțin de 10 ore de muncă neremunerată[1]. În Romania, în medie, depinzând de mediul de viață, femeile petrec între 40% și 50% mai mult timp efectuând activități casnice decât bărbații.

Un alt indicator important al inegalității de gen la locul de muncă este diferența de remunerare între femei și bărbați (GPG). Este de remarcat faptul că Belgia are una dintre cele mai mici diferențe de remunerare între femei și bărbați din UE și OCDE, bătând țările cu o reputație de renume mondial pentru egalitatea de gen, cum ar fi Suedia, Norvegia și Islanda. Conform cifrelor provenind de la OCDE, GDG-ul belgian este de 3,3%, în timp ce cel european este de 19,2%. În sectorul public, femeile sunt plătite mai mult pe oră[2]. Pentru Kârgâzstan, raportul salariilor femei/bărbații din țară în 2014 a fost de 75,3% în 2016, cea mai mare diferență în raport fiind regiunea Jalabad, în care aceasta este de 64,6% în 2016. Această diferență se explică prin faptul că regiunea este mai izolată și bărbații sunt mai activi din punct de vedere economic.

Acest GPG impresionant de mic poate fi atribuit celor patru bune practici belgiene:[3]

1. Raportul anual privind diferențele de remunerare între femei și bărbați: Este adevărat că în Belgia, transparența cu privire la suma cu care bărbații și femeile sunt plătiți a fost standard de ani de zile. În 2006, guvernul federal a decis că este anual nevoie de date oficiale privind diferențele de remunerare între femei și bărbați. Până atunci, mass-media era plină de cifre și studii contradictorii. Începând cu anul 2007, Institutul pentru Egalitatea Femeilor și Bărbaților, în colaborare cu Serviciul Public Federal pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dialog Social și Direcția Generală de Statistică au publicat un raport anual care conține recomandări clare privind politicile. 
2. Legea pentru salarizare egală: În urma recomandărilor, legea a fost votată în 2012 pentru a elimina diferențele de remunerare între femei și bărbați. Noua lege prevedea că diferența de remunerare între femei și bărbați ar trebui discutată la toate nivelurile negocierii colective de muncă (național, sectorial, subsectorial, de companie). Toate sistemele de clasificare a locurilor de muncă trebuie să fie analizate pe baza neutralității lor de gen de către Serviciul Public Federal pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dialog Social. Toate întreprinderile cu cel puțin 50 de angajați trebuie să întocmească un raport privind diferențele de remunerare între femei și bărbați la fiecare doi ani. Pentru cererile de remunerare inegală poate fi numit un mediator în cadrul companiilor.
3. Numarul mare de membrii de sindicat: având unul dintre cele mai înalte și în creștere niveluri de membri de sindicate din Europa a fost un catalizator pentru trecerea la egalitatea de plată. Aceasta înseamnă că, în loc să se negocieze individual salariul cu un șef, există un cadru convenit pentru cine și cât este plătit în funcție de ceea ce face. Ca urmare a acestei abordări, a stabilirii salariilor, practic toate salariile lucrătorilor sunt stabilite prin acorduri colective, care se aplică indiferent de gen și nu discriminează femeile. Cadrul mai strict pentru stabilirea salariilor face în mod esențial imposibil plata mai mică a femeilor pentru același tip de muncă.
4. Ziua anuală a egalității salariale: În 2005, mișcarea socialistă a femeilor politice, Zij-kant, împreună cu sindicatul socialist, au organizat prima zi a egalității salariale în Belgia (www.equalpayday.be). Au înregistrat numele și au organizat această zi în fiecare an începând de atunci. Campaniile sunt foarte vizibile, dar adesea controversate.

În plus, datorită unei divizări stereotipice a muncii în gospodării, unde femeile se ocupă cel mai mult de îngrijirea copiilor și altor rude, formele nestandardizate de angajare și munca temporară sau cu jumătate de normă sunt mai frecvente întâlnite la femei. De exemplu, în sectorul de sănătate din Belgia ponderea muncii cu jumătate de normă este mai mare decât rata generală de angajare cu jumătate de normă. 54,1% din munca salariată a femeilor este cu jumătate de normă, pentru bărbați aceasta este de 17,6%[4].

Tipurile de sarcini pe care le fac femeile și bărbații sunt, de asemenea, foarte diferite. Femeile tind să efectueze mai multe sarcini de rutină, muncă intensivă și rigidă, în alternanță rapidă sau chiar simultană. Acest lucru se întâmplă în special atunci când intră în maternitate, dar și în cazul în care ele au grijă de rudele în vârstă sau cu dizabilități. În ultimul caz, acestea tind să fie mai implicate dacă îngrijirea devine mai intensă și mai regulată. În ceea ce privește ocupațiile tipice, există încă o mulțime de locuri de muncă specifice bărbaților/specifice femeilor. Un stereotip este înca de actualitate, cum că femeile ar trebui să ocupe posturi de asistente, bibliotecare, profesoare, secretare, asistente sociale, posturi care în mod tradițional sunt slab platite.

Proporția cercetătorilor, antreprenorilor de sex feminin este încă scăzută. Există mai puține femei manager în sectorul de afaceri, ceea ce contribuie la obstacolele în calea dezvoltării spiritului antreprenorial al femeilor. De exemplu, în Belgia, în sectorul sănătății, în ciuda faptului că este în mare parte dominat de femei (78,7% dintre angajați), la nivel managerial, dominația femeilor este mult mai puțin evidentă. Aproape jumătate din manageri sunt bărbați. Lucrătorii calificați sunt predominant bărbați, cei necalificați predominant femei.

Întreruperea carierei, mai ales după o naștere, este un alt factor important care determină poziția și câștigurile femeii pe tot parcursul vieții active. În timp ce atât femeile, cât și bărbații au drept la concediu parental, în majoritatea cazurilor, fie că vorbim de sectorul privat sau de sectorul public, femeile sunt cele care se folosesc de acest drept. Femeile care își iau concediu de maternitate ajung, în cele din urmă, să câștige mai puțin (în acest timp ele primesc de obicei un salariu mai mic față de salariul lor anterior) și primesc, de asemenea, o pensie mai mică (comparativ cu femeile care nu și-au luat niciodată concediu de maternitate).

Originea tuturor acestor situații sunt legate de diferite stereotipuri referitoare la rolurile de gen și capacitățile unei femei, cum ar fi:

• “Femeile sunt prea slabe pentru a conduce o afacere”.
• “Șefii bărbați sunt mai profesioniști decât șefii femei”.
• “Este mai mult de datoria femeii să se ocupe de treburile casnice”.
• “O femeie casnică este la fel de realizată ca o femeie căsătorită care are un loc de muncă”.
• “Bărbatul ar trebui să fie cel care câștigă ”pâinea” familiei și este cea mai importantă sursă de venit a casei”.

Ceea ce este interesant este că, în multe țări, procentul de femei și bărbați care sunt de acord cu aceste stereotipuri este destul de egal, indicând faptul că procesul de internalizare a opresiunii este avansat.

Un alt aspect important care trebuie discutat este conștientizarea acestor probleme. De exemplu, din punct de vedere statistic, doar în jur de 10% dintre femei consideră că sunt discriminate la locul de muncă datorită genului lor. Pe de altă parte, nu toate femeile pot să articuleze în mod clar ce este "discriminarea pe criterii de gen" și cum se manifestă, astfel încât ele nu au capacitatea de a recunoaște cu adevărat problema și de a căuta modalități de a o confrunta.

^[1] European Commission 2017 Report on Equality between women and men in the EU

^[2]  IEWM, Country Fact Sheet Belgium. Some Facts about the Gender Pay Gap in Belgium, Brussels, July 2015. http://www.genderpaygap.eu/documents/Factsheet_Belgium.pdf 

^[3] Idem

^[4] IEWM, Country Fact Sheet Belgium. Some Facts about the Gender Pay Gap in Belgium, Brussels, July 2015. http://www.genderpaygap.eu/documents/Factsheet_Belgium.pdf 

Violența bazată pe gen

Violența bazată pe gen

Violența bazată pe gen este o problemă care nu este abordată și evidențiată atât de des în agenda publică. Aceasta are multe forme, dintre care unele nu sunt nici măcar recunoscute de victime, tratându-le ca pe un comportament "normal".

În România, violența bazată pe gen este predominantă în zonele rurale unde femeile încă consideră că violența este o practică acceptabilă în familie (nu numai față de femei, ci și față de alți membri ai familiei - copii, persoane în vârstă). Două treimi din toate femeile din România confirmă că, cel puțin o dată în timpul vieții, au fost supuse unei forme de agresiune, verbală, sexuală sau fizică. După cum indică un sondaj european privind violența împotriva femeilor, România se înscrie printre țările de top (28). Potrivit Inspectoratului General al Poliției Române, în primele șase luni ale anului 2016 s-au înregistrat 9.000 de cazuri de abuz și violență. Poliția a înregistrat un număr de 8.926 de plângeri de violență în familie. Majoritatea victimelor au fost femei (79%), în timp ce agresorii sunt în principal bărbați (92,3%). În aceeași perioadă au existat 81 de cazuri de viol în familie (36% dintre violuri au avut loc în mediul urban, în timp ce 64% în cel rural). În 21% dintre cazuri, victima este partenerul agresorului, iar în 44,4% dintre cazuri victima este un fiu sau o fiică, uneori un fiu vitreg sau o fiică vitregă. Toți acești agresori au fost bărbați. Trebuie remarcat faptul că aceste date se referă numai la cazurile raportate.

În Kârgâzstan, potrivit statisticilor oficiale, aproximativ 50% dintre toate femeile au fost supuse violenței în familie sau la locul de muncă. În plus, o mare parte dintre ele au ajuns în propria lor familie prin violență (prin răpirea miresei). De cele mai multe ori instanțele nu iau partea victimei violenței domestice, iar dacă se pronunță în favoare, organele de drept nu asigură respectarea legilor. Aproape 90% dintre victime nu se luptă cu acest lucru în nici un fel; doar 10% iau măsuri și caută protecție.

Violența fizică și/sau sexuală

Potrivit Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale, 34% dintre femeile din UE au experimentat violență fizică și/sau sexuală din partea unui partener sau un non-partener încă de la vârsta de 15 ani (21% în România, 37% în Belgia, iar în unele țări procentul ajunge și la 50%). Astfel victimele au fost:

• Împinse sau îmbrancite;
• Plesnite;
• Lovite cu un obiect dur;
• Apucate sau trase de păr;
• Bătute cu pumnul sau un obiect dur, sau lovite cu piciorul;
• Arse;
• Strangulate;
• Tăiate sau înjunghiate;
• Forțate să întrețină relații sexuale;
• Obligate să ia parte la orice tip de activitate sexuală când nu au dorit acest lucru sau nu au avut posibilitatea de a refuza;
• Au consimțit actul sexual pentru că le-a fost frică de ce s-ar putea întâmpla dacă ar refuza.

De asemenea, 13% dintre femeile din UE au experimentat violență fizică și/sau sexuală din partea unui partener sau non-partener în ultimele 12 luni anterioare sondajului, cu 18% în Belgia, 9% în România și peste 20% în Danemarca, Finlanda, Franța, Olanda sau Suedia.

38% dintre femeile din UE cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 au declarat că au cunoștiință de femei din cercul lor de prieteni și din familie care au fost victime ale unei forme de violență domestică (România 24% și Belgia 40%).

28% dintre femeile din UE cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani au declarat că în ultimele 12 luni, anterioare sondajului, au fost îngrijorate de posibilitatea de a fi agresate fizic sau sexual de partenerul lor actual, de un partener anterior, de o rudă a unui membru de familie (altul decât partenerul) cineva de la serviciu, școală sau de la cursuri de formare, o altă cunoștință, un prieten sau o persoană necunoscută. În funcție de țara UE, acest procent poate fi chiar mai mare de 50%, România având un procentaj de 14% și Belgia de 36%.

În perioada de 12 luni anterioare interviului organizat de Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale, 60% dintre femeile din UE cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani au evitat anumite locuri sau situații de teama de a fi agresate fizic sau sexual, cum ar fi:

• Au evitat să plece de acasă singure de teamă că vor fi agresate;
• Au evitat să meargă pe anumite străzi sau în anumite zone de teamă că vor fi agresate;
• Au evitat să meargă în locuri unde nu erau și alți oameni prezenți;
• Au evitat să deschidă ușa când erau singure acasă;
• Au evitat să meargă acasă de teama a ce se putea întâmpla acolo;
• Au evitat să rămână singure cu un coleg sau cu șeful la serviciu.

68% dintre respondenții din Belgia și 39% dintre cei din România s-au aflat într-o astfel de situație.

Când se află în postura de victime, femeile cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani se simt:

• Furioase (56% media EU)
• Speriate (50% media EU)
• Șocate (36% media EU)
• Rușinate (23% media EU)
• Stânjenite (21% media EU)
• Vinovate (14% media EU)

Totuși, este interesant de observat că, parțial pe baza stereotipului, chiar dacă femeile sau fetele sunt supuse violenței sau agresiunii sexuale, acestea sunt de vină (pentru că au provocat sau au oferit ocazia) și, ținând cont de presiunea socială (că aceste incidente trebuie păstrate secrete), în România, procentul de rușine și jenă este mai mult decat dublul mediei Europene (48% și 40%). De asemenea, având în vedere că măsurile de protecție pentru o victimă sunt mai puține, putem observa că frica este mult mai răspândită, cu mai mult de 76% dintre victime declarând că le este teamă după incident. Acest lucru poate fi observat și în cazul în care victimele au fost întrebate despre motivele pentru care nu au raportat violența sau agresiunea la poliție: 9% au declarat că au crezut că era vina lor, 34% au fost rușinate sau jenate să o facă, 22% au păstrat secretul, 22% nu au vrut ca relația să se încheie. Un comportament similar se observă în majoritatea fostelor țări comuniste ale UE.

Pentru Kârgâzstan, cifrele statistice ale Comitetului Național de Statistică și ale organelor dedicate afacerilor interne arată că, în majoritatea cazurilor, victimele violenței domestice sunt membrii familiei, social-vulnerabili - copii, vârstnici și femei. Astfel, 97% dintre victimele violenței domestice sunt femei (neveste, fiice, surori și mame), 30% dintre copii suferă de violență fizică, 71% din populația studiată a observat existența violenței împotriva persoanelor în vârstă într-un studiu realizat de un ONG numit ”NGO Women”.

Statisticile judiciare arată că 5.269 de persoane au fost condamnate la violență domestică timp de 5 ani, dintre care mai mult de 68% sunt soți; aproximativ 20% sunt fii, prin relație de rudenie cu victima.

În această perioadă 21.525 de persoane au apelat la sistemul de sănătate datorită bolilor cauzate de violența domestică și faptele de violență în familie, dintre care 16.276 (76%) erau femei.

În fiecare an, între 8 000 și 9 200 de persoane vin în centrele de criză, în tribunalele acsakal și în alte instituții specializate din cauza problemelor legate de violența domestică. În perioada 2010-2014 au fost înregistrate 41.927 de plângeri de violență în familie, dintre care 80% (33.846 persoane) au aparținut femeilor.

Violența psihologică

Potrivit Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale, 47% dintre femeile din UE cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani au suferit o formă de violență psihologică din partea unui partener începând cu vârsta de 15 ani. Aceste forme includ situații în care partenerul:

• Le-a împiedicat să-și vadă prietenii;
• Le-a restricționat contactul cu familia sau rudele;
• A insitat să știe în permanență unde se aflau acestea într-un mod care depășește cu mult îngrijorarea obișnuită.
• S-a enervat dacă ele au vorbit cu un alt bărbat;
• A devenit suspicios că ele sunt infidele;
• Le-a împiedicat în luarea deciziilor cu privire la finanțele familiei și la cumpărături individuale;
• Le-a interzis să lucreze în afara casei;
• Le-a interzis să părăsească casa, le-a luat cheile de la mașină sau le-a încuiat în casă;
• Le-a umilit atât în intimidate, cât și în public;
• A făcut, înadins, diverse lucruri pentru a le speria sau intimida, de exemplu a țipat sau a spart lucruri;
• Le-a forțat să urmărească materiale pornografice împotriva voinței lor;
• Le-a amenințat că le va lua copiii;
• Le-a amenințat că le va face rău copiilor;
• Le-a amenințat că va răni sau va ucide pe cineva drag lor.

49% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani din Belgia și 35% dintre cele din România au declarat că au fost într-o astfel de situație.

Hărțuirea sexuală

Potrivit Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale, până la 90% dintre femeile cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani din unele țări ale UE și în medie 62% dintre acestea au experimentat în viața lor cel puțin o formă de hărțuire sexuală, printre care includem ca exemple: 

• Atingeri, îmbrățișări sau săruturi nedorite;
• Comentarii cu tentă sexuală sau glume care le-a făcut să se simtă jignite;
• Invitații nepotrivite de a merge la întâlniri;
• Întrebări intruzive despre viața personală, care le-a făcut să se simtă jignite;
• Comentarii intruzive despre felul în care arată, care le-a făcut să se simtă jignite;
• Priviri fixe sau insistente, care le-a făcut să se simtă intimidate;
• Cineva trimițându-le sau arătându-le poze sau cadouri explicite din punct de vedere sexual, care le-a făcut să se simtă jignite;
• Cineva dezvăluindu-se indecent în fața lor;
• Cineva făcându-le să privească sau să urmărească materiale pornografice împotriva voinței lor;
• Email-uri sau mesaje text explicite din punct de vedere sexual care au fost nedorite și care le-a făcut să se simtă jignite;
• Avansuri nepotrivite primite pe rețele de socializare precum Facebook sau aplicații de mesagerie, le-a făcut să se simtă jignite.

Procentul în Belgia este de 64%, iar în România 41%. Cu toate acestea, în România, poliția investighează mai puțin de 50 de cazuri în fiecare an, iar numai 9 au fost duse în fața instanței între 2007 și 2017 (doar 4 persoane au fost condamnate în 2 cazuri) (conform Poliției Române și a Ministerului Român de Justiție).

Stalking

Potrivit Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale, până la 30% dintre femei în unele țări UE (cu o medie UE de 20%) au experimentat în viața lor cel puțin o formă de urmărire, inclusiv:   

• Primire de email-uri, mesaje SMS sau alte mesaje care au fost ofensatoare sau amenințătoare;
• Primire de scrisori sau bilete care au fost ofensatoare sau amenințătoare;
• Primire de apeluri jignitoare, amenințătoare sau în care nimeni nu spunea nimic;
• Fiind subiect de comentarii ofensatoare pe internet;
• Având fotografii sau videoclipuri intime distribuite pe internet sau pe telefonul mobil;
• Având pe cineva care dădea târcoale sau aștepta în afara casei, la locul de muncă sau la școală fără un motiv legitim;
• Fiind urmărite în mod deliberat;
• Având proprietatea încălcată sau distrusă în mod deliberat.

În România procentajul este de 14% și în Belgia de 27%.

Cultura violului

Cultura violului este un concept sociologic folosit pentru a descrie un mediu în care este predominant violul și în care violența sexuală împotriva femeilor este normalizată din cauza atitudinilor societății cu privire la gen și sexualitate.  

Cultura violului este perpetuată prin folosirea limbajului misoginist, prin obiectificarea corpurilor femeilor și prin fascinația violenței sexuale, creând astfel o societate care nu respectă drepturile și siguranța femeilor. Alte comportamente tipice asociate cu prevalența culturii violului includ: învinovățirea victimelor, înjosirea prostituatelor, trivializarea violului și refuzul de a recunoaște răul cauzat de anumite forme de violență sexuală.

Example de Cultura a violului:

• Învinovățirea victimei (“A cerut asta!”);
• Trivializarea agresiunii sexuale (“Băieții vor fi băieți!”);
• Glume explicite din punct de vedere sexual;
• Tolerarea hărțuirii sexuale;
• Umflarea statisticilor privind numărul violurilor false;
• Examinare publică a modului de a se îmbrăca a victimei, a stării mentale, a motivelor și a istoriei;
• Violența de gen în filme și televiziune;
• Definirea “bărbăției” ca dominantă și agresivă din punct de vedere sexual;
• Definirea “feminității” ca fiind submisivă și pasivă din punct de vedere sexual;
• Presiune asupra bărbaților să ”puncteze”;
• Presiune asupra femeilor să nu pară ”reci”;
• Asumarea ideii că doar femeile promiscue sunt violate;
• Refuzul de a lua acuzațiile de viol în serios;
• Învățarea femeilor cum să evite să fie violate în loc să-i învețe pe bărbați să nu violeze.

Învinovățirea victimei

Învinovățirea victimei implică sau afirmă că victima hărțuirii sau abuzului sexual este la fel de responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat. Principalul motiv pentru care oamenii dau vina pe victimă este distanțarea lor de un eveniment neplăcut și, prin urmare, confirmarea propriilor invulnerabilități față de risc. Dar, în realitate, aceasta nu este o reacție utilă.

Atitudinile de învinovățire a victimei marginalizează victima/supraviețuitorul și îngreunează gândul de a se prezenta și raporta abuzul. Dacă supraviețuitorul știe că societatea îl învinovățește pentru abuz, nu se va simți în siguranță sau confortabil să se deschidă și să vorbească despre asta.

Adevărul este că atunci când cercul social și societatea rămân neutre în ceea ce privește abuzul și spun că ambii oameni trebuie să se schimbe, ei practic susțin partenerul abuziv și fac mai puțin probabil ca supraviețuitorul să caute sprijin.

Nu trebuie să uităm niciodată că abuzul este o alegere conștientă făcută de agresor. Agresorii au posibilitatea de a alege modul în care reacționează la acțiunile partenerului. Opțiunile, altele decât abuzul includ: îndepărtatul, purtatul unei discuții, explicând politicos motivul pentru care o acțiune este frustrantă, despărțirea etc. În plus, abuzul nu se referă la acțiunile individuale care îl incită pe agresor să-și rănească partenerul, ci mai degrabă despre sentimentele agresorului care consideră că are dreptul de a-i face ce vrea partenerului său.

Violența cibernetică

În ultimii ani s-a înregistrat un efort de acumulare a datelor și de sensibilizare cu privire la fenomenul violenței cibernetice, anumite forme par să vizeze mai mult femeile decât bărbații.

Există diferite forme de violență cibernetică împotriva femeilor și fetelor (VAWG), incluzând, dar fără a se limita la acestea, urmărirea cibernetică, pornografia non-consensuală ("răzbunare pornografică"), insultele și hărțuirea pe bază de gen, slut-shaming, pornografia nesolicitată, șantajul sexual, amenințările cu violul și moartea și traficul electronic.

Hărțuirea sexuală a apărut odată cu progresele tehnologice. În trecut, se putea zvoni ceva despre cineva sau se putea critica o persoană doar în fața unei audiențe specifice. Astăzi, tot ceea ce este scris pe internet poate fi citit și împărtășit de către milioane de utilizatori.

Hărțuirea cibernetică poate include:

• E-mail-uri, mesaje text (sau online) nedorite și explicite sexual;
• Avansuri necorespunzătoare sau jignitoare pe site-urile rețelelor de socializare sau pe căsuțele de chat de pe internet;
• Obiectificarea sexuală: Utilizarea fotografiilor manipulate și a descrierilor sexuale explicite ale corpului victimei. Fotografiile pentru fete și femei sunt adesea folosite fără consimțământul lor și manipulate astfel încât să apară în scene pornografice sau folosite în meme-uri;
• Slut-Shaming: o formă de hărțuire bazată pe gen care vizează deseori adolescentele. Slut-shaming, stalking, utilizarea non-consensuală de fotografii și supravegherea sexuală se suprapun în mod frecvent, amplificând astfel impactul asupra grupului țintă;
• Amenințări fizice și/sau sexuale prin email sau mesaje text;
• Discurs instigator la ură: Limbaj care vizează, insultă sau amenință un individ pe baza identității sale (genului) și a altor trăsături (cum ar fi orientarea sexuală sau dizabilitatea). În mod obișnuit, hărțuitorii utilizează termeni precum "târfă", "curvă" sau "prostituată" și includ comentarii cu privire la aspectul fizic al femeilor.

Stalking-ul cibernetic este acel tip de hărțuire care are loc prin email, mesaje text sau prin intermediul internetului. Acesta implică incidente repetate, care pot sau nu pot fi acte inofensive în mod individual, dar combinate subminează simțul de siguranță a victimei și provoacă primejdie, frică sau alarmă.

Cazurile de stalking cibernetic pot include:

• Trimiterea de email-uri, mesaje text (SMS) sau mesaje trimise pe rețele de socializare care sunt jignitoare sau amenințătoare;
• Postarea de comentarii jignitoare legate de respondent pe internet;
• Distribuirea de fotografii sau video-uri intime ale victimei pe internet sau pe telefonul mobil.

Pentru a fi considerate stalking cibernetic, aceste acțiuni trebuie să aibă loc în mod repetat și să fie perpetuate de aceeși persoană.

Pornografia non-consensuală (cunoscută și sub numele de "exploatare cibernetică" sau "răzbunare pornografică") implică distribuirea online a fotografiilor sau a videoclipurilor grafice fără consimțământul persoanei din imagine. Autorul este adesea un fost partener care obține imaginile sau videoclipurile în cursul unei relații anterioare. Imaginile pot fi obținute și prin hacking în calculatorul victimei, în conturile de pe rețelele de socializare sau pe telefon și pot avea ca scop provocarea de daune serioase în ”viața reală” a persoanei respective.

În ultimii ani, în statele membre UE, au existat mai multe cazuri de femei care au căzut victime pornografiei non-consensuale, dintre care unele s-au sinucis. O tendință suplimentară este difuzarea în direct a incidentelor de agresiune sexuală și violuri prin intermediul rețelelor de socializare. Până în prezent, în 2017 a existat deja un caz foarte important în Europa, în Suedia, a unei victime a cărei viol a fost difuzat online utilizând funcția "Facebook live".

Sprijin acordat victimei

În ceea ce privește sprijinul acordat victimelor, există o diferență semnificativă între Europa de vest și Europa de est/Asia Centrală. În cea din urmă, pe lângă faptul că actele violente sunt raportate mai puțin frecvent, nu există, de asemenea, o politică de răspuns unitar față de această problemă din partea autorităților. Există rapoarte despre violența domestică care nu sun tratate în mod corespunzător de către poliție, despre ordine de reținere care sunt adesea încălcate fără un control efectiv al aplicării legii. Adăposturile și centrele de consiliere pentru victime sunt insuficiente și nu reprezintă o soluție eficientă pentru numărul mare de persoane care caută ajutor.  

O instituție interesantă din Kârgâzstan la care se adresează femeile pentru protecție este instanța Aksakal - organisme voluntare create pe bază de alegeri și auto-guvernare, destinate să revizuiască materialele trimise acestora în modul standard de instanță, procuror, alte organe legislative care au dreptul de a audia cauze penale și funcționarea acestora în conformitate cu legea aflată în vigoare în Republica Kârgâză, precum și situații de litigii între cetățeni, în cazurile și modalitățile prevăzute de lege.

Instanțele Aksakal pot fi stabilite prin decizia unei întâlniri a cetățenilor sau a consiliilor locale pe teritoriul satelor și orașelor. Instanțele Aksakal nu sunt persoane juridice și nu sunt supuse înregistrării ca persoane juridice. Instanțele Aksakal au sigiliu și ștampilă.

Potrivit statisticilor de mai sus, mai mult de 65% dintre apelurile adresate tribunalelor Aksakal și peste 82% dintre apelurile adresate centrelor de criză provin de la femei, de la 63% la 91% dintre recursurile apărute în urma violenței domestice în sistemul de sănătate provin de la femei. Aceste statistici indică vulnerabilitatea femeilor la violența domestică, violența de gen și cea sexuală în familie, în ciuda măsurilor luate de stat și de organizațiile publice.

Totuși, în majoritatea cazurilor, victimele violenței și agresorii sunt reconciliați de către rude sau vecini, care, pentru a preveni plângerile, se folosesc de tradiții și rușine, cerând victimei să ignore agresiunea